Venit din Idria, un mic orăşel aflat acum în Slovenia, pe atunci grecesc şi locuit de albanezi, ca bucătar în suita fanariotului Caragea, Ştefan Caraialis îi lasă moştenire genetică nepotului său ţeasta teşită de neam de plăcintari, de la tăvile cu aluaturi cărate pe cap din moşi-strămoşi. Se pare că prin acel ADN se învârtoşase şi o genă de cârciumar, că tot aveam cele mai multe locante pe cap de locuitor de pe Bătrânul Continent, o nealinată dorinţă de antreprenoriat de berării, ce ar fi putut să-i rotunjească veniturile subţirele, ce-i tot dădea ghes să deschidă unul după altul spaţii de pierzanie pecuniară.

Acum, la o sută şi ceva de ani după, l-am putea numi pe I.L. Caragiale cel mai prost cârciumar din istoria literaturii. Afaceristul Caragiale ajunge erou de catrene şi pentru Cincinat Pavelescu, cel care, inspirat, scrie: „Iancu Luca Caragiale/ Îţi dă berea cu măsură/Face şi literatură…/Însă nu face parale”.

Puţin despre blestemul lui Mateiu

Că lui I.L.Caragiale nu-i displăcu descendenţa de cofetar (sau şi-o asumase) o aflăm din modul cum încerca să-i bage minţile în cap lui Mateiu, care-şi căuta cu insistenţă origini nobile. Și cât ghinion pe autorul „Crailor de Curtea Veche” (fiul recunoscut dintr-o relaţie cu Maria Constantinescu) încât chiar și mama vitregă, Alexandrina Burelly, să se tragă, se pare, dintr-o familie cu un trecut extrem de asemănător. În volumul „Bucureștii lui Mazar Pașa”, Emanuel Bădescu, vorbind despre originile arhitectului Gaetano Antonio Burrelly, scrie că acesta ar putea fi „fiul cofetarului lui Vodă Constantin Ipsilanti”. Cum datele nu sunt foarte clare, Emanuel Bădescu, citându-l pe Pompiliu Eliade, lansează ipoteza că arhitectul ar fi urmașul unui Antoniaky Burrely, sosit în suita lui Caragea ca „bucătar de zaharicale”. Tot atunci prestează și Girolamo Cardini, zis Momolo (coleg de breaslă), despre care o să mai vorbim. Cei doi (Antoniaky și Momolo) înființează o celebra sală de bal (ulterior de teatru). „Prin urmare, relația dintre familiile Burelly și Momolo, respectiv Caragiale, era veche”. Din această familie provine Alexandrina Burrely, mamă vitregă a lui Mateiu.

Berile şi berăriile caragielene

În «Adevărul Literar» din 15 noiembrie 1893, Anton Bacalbaşa  scrie un altfel de necrolog, suprinzător, şi de neratat:

Astă-seară se face înmormântarea lui I.L.Caragiale, Marele nostru dramaturg, Omul căruia îi datorăm «Noaptea furtunoasă», «Scrisoarea pierdută» şi alte opere ce vor însemna în literatura acestei ţări o operă mare, se îngroapă în această seară, poate pentru veci.
El, care a plâns pe mare Eminescu, atunci când neîndurata «Nirvana» şi-a deschis braţele ca să primească pe neuitatul maestru nu va avea parte nici de această ultimă consolare, după care au aspirat atâţia! Gonit o viaţă întreagă de nenorocire, urmărit de piaza rea, care de la naştere nu l-a părăsit niciodată Caragiale nu poate avea în lumea asta – în ţara asta – nici măcar un mormânt ca lumea, aşa cum cel din urmă proletar poate să aibă.
Nu! În ţintirumul trist, în care artistul este închis astă seară nu va creşte nici plângătoarea salcie – mângâierea mormintelor – nici vântul nu va veni să cânte cu glasul sfâşâietor de trist eternul poem al Eternităţii, nici o mână amică nu va sădi o roză, nici un plâns, nici un oftat, nici o jale.
Astă seară se deschide în strada Gabroveni:
«Berăria Mihalcea şi Caragiale»”.

În acelaşi ziar, la câteva săptămâni după, găsim un advertorial (sic!): „Otel Universal – Gabroveni. Întreprinderea Mihalcea. Situat în centrul mişcărei comerciale. Stradele Gabroveni şi Covaci. 100 camere mobilate. Băi la fiecare etaj. Bucătărie internaţională. Vinuri alese indigene şi străine. Cafenea în stil vienez. Cârciuma Mihalcea, mezeluri şi spirtoase. Berăria Caragiale. Local de întâlnire a tuturor claselor cu bere Luther”. Berea Luther provenea din fabrica construită în 1869 de industriaşul neamţ Erhard Luther, ulterior devenită Griviţa, acum Heineken, cu probleme la declasarea parţială a clădirilor monumente istorice pentru construcţia Pasajului Basarab.

Este primul stabiliment al „comersantului” I.L.Caragiale. Mihalcea era un consilier comunal, cunoscut antreprenor de berării.

Despre escapadele negustoreşti ale dramaturgului scrie şi George Călinescu în a sa Istorie a literaturii. “Lui Caragiale îi veni gustul, având drept pildă pe Dobrogeanu-Gherea, să se apuce de negustorie. Ipostaza asta a fost privită de contemporani ca foarte nepotrivită cu demnitatea lui. Desigur că la mijloc au fost nevoia şi poate dorinţa de a scandaliza şi de a mustra în chipul acesta societatea. Dar nu trebuie să se uite că dramaturgul are în ascendenţa sa negustori de bumbac şi băcanii. În 1893 Caragiale e berar, în asociaţie, cu un Mihalcea, în Gabroveni. Localul pe care-l văzu cineva în Februarie 1894 era un fel de pivniţa a lui Auerbach, în mijlocul căreia la o masă, în picioare, Caragiale cu căciula ţurcănească pe cap, afectând o mare încordare profesională, împarţea ordine (« un şnit aici ») şi saluta în dreapta şi în stânga. Evident veneau mulţi publicişti, curioşi să-l vadă pe maestru. Caragiale, în negustor civilizat « cultiva » pe clienţi trecând dela masă la masă. Treaba nu merse” dar nici Caragiale nu o lăsă mai moale.

Tot Călinescu e cel care ne spune că, în Martie 1894, scriitorul se dusese să vadă cum e cu negustoria la Iaşi, „unde culegea informaţii asupra putinţii de a deschide acolo o berărie”. Numa’ că îi displăcu capitala Moldovei, loc neprielnic pentru spiritul său antreprenorial. Că nu-i făcuseră ieşenii cu ochiul, că vadul nu părea promiţător, ori cine ştie din ce motiv, Caragiale face cale întoarsă acasă. Informaţia, seacă şi fără echivoc, o aflăm de la Rudolf Suţu: „Marele Caragiale soseşte la Iaşi pentru a se înţelege cu d-l Nicu Nanu să deschidă o berărie în grădina Creditului Urban. După o şedere de două zile, I.L.Caragiale-Gambrinus, cum era poreclit, s-a reîntors în Capitală convingându-se că Iaşiul nu este un oraş comercial. Caragiale trăsese la Hotelul Buch. Pentru a deschide o berărie, se pusese să consulte la noi la Iaşi pe Sigmund şi pe alţii. Cine era Sigmund? Un ţal-chelner”.

Bere pe caiet, faliment concret

Tot în 1894, îl găsim pe dramaturg implicat în alte două afaceri de aceeaşi speţă. Astfel deschide pe cont propiu un local la o aruncătură de băţ de primul, pe strada Şelari, pe numele lui „Bene Bibenti” iar în noiembrie, concesionează pentru un an localul din gara Buzău, inspirat fiind de localul lui Gherea (Dobrogeanu-Gherea) de la Ploieşti, unde lumea cumpăra bilet dus-întors doar pentru ca în pauza dintre trenuri să guste din salata de icre a cărei vorbă se dusese cât era calea ferată de lungă.
Numele cârciumii din Bucureşti vine de la Ordinul „Bene Merenti” instituit de regele Carol I, în 1876. „Sub formă de medalie, era decernat pentru merite în domeniile cultură, ştiinţă, industrie şi agricultură”, Caragiale primind şi el medalia. Despre eşecul de la „Bene Bibenti” aflăm din amintirile lui Iancu Brezeanu: „La «Bene Bibenti» au venit puţini la început; în afară de mine mai veneau Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc ş.a. Cât timp nu s-a aflat că patronul păsuieşte consumaţia celor cu îndeletniciri aparte, berăria a mers bine. Pe urmă, când lavalierele au ajuns în strada Şelari, Caragiale n-a avut încotro şi a ascultat de vântul călduţ al sufletului său melodiu (…) mulţi dintre aceşti datornici nu şi-au mai achitat datoriile (…)”. Cella Delavrancea în “Dintr-un secol de viaţă” întăreşte afirmaţia de mai sus: “Se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin, şi numeroşi erau cei care spuneau la revedere, nene Iancule, fără să achite consumaţia“. Cât despre „dezerţinea” literară a lui Caragiale ne povesteşte şi Raicu Ionescu-Rion (a nu se confunda cu Caion, cel care l-a acuzat de plagiat în „Năpasta”, de unde şi un proces literar ce e musai de studiat, şi nici cu Gion, autorul celebrei Istorii a bucureştilor). El povesteşte cum era gazda în berărie, printre oaspeţi şi clienţi, meseni cu toţii: “Nimic nu-mi arăta pe autorul Nopţii furtunoase printre chelnerii care împărţeau bere şi cârnaţi cu hrean”. Mai mult, Ionescu-Rion notează: „cum un beţiv făcea scandal în berărie, că nu mai avea ce să bea, dar Caragiale, cu mult tact, ia pe cel «obosit» de după umăr, vorbeşte frumos cu el, îl aşează la o masă şi-i mai dă o halbă cu bere, astfel liniştindu-l pe chefliu. Imaginea aceasta creionează până la urmă eşecul financiar al scriitorului, pentru că la el se putea bea mult, dar de plătit – mai puţin sau deloc”.

Caragiale și berăriile lui falimentare. Mică istorie romanțată Caragiale ber  riile lui falimentare storeday

În gară la Buzău

Locanta din Buzău, luată în concesiune împreună cu cumnatul său Teodor Duţescu-Duţu, se transformă într-un alt eşec răsunător şi, când spun răsunător, nu metaforizez. Un am mai târziu, în grădina publică din Buzău, se aude glasul puternic al executorului care a scos la licitaţie bunurile (puţine!) ale lui Caragiale: un şifonier, un pian şi o bibliotecă, din cele trei camere din casa închiariată de dramaturg fix peste drum de gară. Să mai zăbovim totuşi la acest episod şi să învârtim cuţitul în rană. Că informaţii găsim destule, gândiţi-vă la publicistul buzoian Nicolae Peneş  care a editat o carte, “I.L. Caragiale comersant la Buzău”. Atât de mândru era de noul său local, încât, în anul cât a stat pe acolo, dramaturgul spunea prietenilor din toate zările să-i trimită scrisorile pe adresa “Caragiale, restaurantul gara Buzău”. Evenimentul, să nu uităm că scriitorul era deja cunoscut de toată ţara, este marcat aşa cum se cuvine de presa locală (“Liberalul” şi “Ordinea”): “Amintim cu deosebită plăcere că domnul Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău, cu începere de la 15 anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulţumiţi nu numai de excelentele mâncări pe care oricând le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor O noapte Furtunoasă, O scrisoare pierdută, Năpasta, D-ale carnavalului. Mai înainte de orice, cât de preţios, lupta pentru existenţă!“. Ei bine, se ştia de situaţia precară a dramatugului, stare pe care acesta nu o ascundea. Uşor, uşor tot presa a fost cea care l-a atacat dar găsindu-i scuze: “O încropire de chiverniseală la mare anaghie”. Caragiale anunţase însă că face negustorie din motive lesnicios de înţeles „M-am apucat de negustorie, am mai deschis o prăvălie în str. Doamnei, ca să pot trăi”, spunea în anul 1893. George Călinescu menţionează alibiul financiar invocat de dramaturg, dar îl consideră mai mult scuză alintată şi crede că, în primul rând, punerea de-acurmezişul firescului şi scandalizarea opiniei publice sunt principalele motive: „Dramaturgul are aerul a spune că face neguţătorie, din cauză că nu e bună ţara (« Ţară e asta, măi Costache? ») şi nu hrăneşte pe literat. În fond, meseria îi place întâiu fiindcă scandalizează opinia publică şi-l pune în postura unui Cănuţă om sucit, apoi pentrucă prin ea se află mereu în mijlocul societaţii. Cu ascendenţi actori şi comercianţi şi laolaltă Greci insulari, trăind numai în piaţa publică, refractari sublimului natural, Caragiale are instinctual oroarea de solitudine. La Buşteni, în vilegiatură, el nu se lasă atras în excursii la munte, printre brazi. El stă în parc ori pe peronul gării unde trece lumea, după cum în genere îi place să stea la cafenea să privească pe indivizi, să le scruteze fizionomiile şi gesturile. El e de părerea lui Costică Parigoridi: « . . .şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt oraşan; mie îmi place oraşul. . . ». De aceea şi caută chefurile, unde îşi poate da drumul vervei lui sofistice. Deci în berărie, Caragiale era în largul lui, putea să vorbească, şi, s’ar zice, chiar să bea. Pretindea că are nevoie de mai multă bere decât ceilalţi şi prostea că nu ar fi bând « . . .eu nu beau domnule; eu consum ». ”.

Caragiale și berăriile lui falimentare. Mică istorie romanțată Caragiale ber  riile lui falimentare storeday

Să ne întoarcem în Bucureşti, unde…

… în 1901, Caragiale îşi lichidează activele de la „Berăria Cooperativa”. Aceasta, nu ştiu când a fost deschisă, se afla pe Calea Victorie, colţ cu Câmpineanu, în „casele Tőrők unde, până în 1898 funcţionase cafeneaua Fialkovski” (actualul sediu B1TV). După ce Caragiale s-a retras, berăria a mai funcţionat timp de 18 ani, până când în locul ei s-au deschis restaurantul şi cafeneaua Elysée. Cu banii retraşi de aici, Caragiale deschide „Berăria Gambrinus”, în directă concurenţă cu fostul stabiliment, tot peste drum de fostul Teatru Naţional. Aici, rezistă cel mai mult. Împins de la spate de colegii de la Conservator, tot aici vine şi celebrul Grigoraş Dinicu, ca să-i facă pe plac patronului amator de muzică populară. O jumătate de an, Gambrinus devine „un fel de centru al muzicii lăutăreşti”. Publist, scriitor, nesemnificativ, Dimitrie Teleor, prieten bun cu dramaturgul îi dedică niscaiva versuri publicate în „Moftul Român”: „Decât medicamente, / Mai bine, zău, dă fuga / Şi trage două halbe / De bere de Azuga. / Devale la Gambrinus, / Cea mai frumoasa vale/ Te afli între teatru, / Şi între Caragiale, / Ferice cel ce poate,/ Să bea aşa nectar, / De nu mai multe halbe, / Măcar un biet pahar”.

Se îmbogăţeşte peste noapte cu bani din cârciumărie

Şi cum soarta se învârte precum lanţurile din Luna Park, Caragiale se trezeşte peste noapte bogat. Îi picase din cer o ditai moştenire de la rude care strânseseră avere, culmea, din teatru, băutură şi mâncare. Momuloaia, verişoară bună cu Ecaterina Caragiale, mama dramaturgului, moare fără descendenţi direcţi şi nenea Iancu se înţelege cu ceilalţi moştenitori la împărţitul averii. Dar cine e Momuloaia?
Ecaterina Momolo Cardini, fostă Timotei Gheorghevici, era nepoată pe linie maternă a negustorului braşovean Mihai Alexovici, bunicul din partea mamei al lui I.L.Caragiale. Femeia devenise văduvă încă din 1859, când soţul ei părăsise această lume. Cine fusese soţul ei? Celebrul Momolo, pe care l-am amintit în paragraful despre Mateiu Caragiale, fusese bucătarul lui Grigore Vodă Ghica. Italianul, ieşind din serviciul domenesc, ridică în 1828, pe locul fostei şandramale unde funcţionase o dioramă – primul spectacol de acest gen oferit bucureştenilor – din fundul curţii casei Slătinenilor, un teatru care, cu timpul, s-a înfipt în mentalul colectiv sub numele de Teatrul vechi sau Teatrul cel mic. A avut perioada lui de glorie. Pe la 1830, Momolo se extinde, cumpără casele boierilor Slătineanu şi, în sala de jos, deschide cofetărie și birt  „devenit repede vestit pentru mâncărurile sale italo-orientale, printre care «curcanul-ţintirom» («gentilhomme») era cel mai vestit. După vreo şase ani, clădi deasupra birtului o mare sală de bal, de club şi pik-nic-uri – cum se spunea pe atunci – faimoasa sală «Momolo» sau «Slătineanu» ”. Pe acelaşi loc, în 1866 fraţii Capşa îşi redeschid cofetăria (fusese inaugurată la 6 iulie 1852, în alt loc).

O altă scrisoare, nepierdută

Apoi Caragiale pleacă definitv la Berlin. Blestemul berii nu ţine cont de noua stare financiară a lui Caragiale şi îl urmăreşte şi peste graniţă….

Şi, ca să exemplific cât de mult conta berea în viaţa lui Caragiale, o să citez dintr-o scrisoare din 1905, către Alceu Urechia, despre vizita lui Delavrancea în Berlin:

Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragă Alceu,
Am pățit mai zilele trecute o mare rușine. Să tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și păcat! Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mă măgulesc a crede, și sper că nu mă-nșel — ca să nu ți-o mărturisesc, așteptând cu încredere de la tine un răspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurământ, numa-ntre noi să rămâie. O să-ți pară, desigur, prea lungă trista mea scrisoare, dar iartă-mă, scumpul meu amic, trebuie să-ți spun totul. Ai, te conjur, răbdare și acordă-mi câteva minute de atențiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul şi germanilor, compromis pe mine, compromise familia mea, în fine!
Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane- eu l-am ăndemnat să treacă pe aici!
I-am ieșit joi 23 iunie, întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor… intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldă“! De când a intrat (azi-dimineață) pe teritoriul german, nu s-a învrednicit să găsească un pahar de „ber’rece!“ (o înjurătură la adresa nemților ca entitate națională. Dar ce să facem? rece, caldă, alta nu e; asta este; datoria ne calcă s-o bem ș-așa;și tragem și tutun. (…)
Am ajuns la Berlin. De acuma, țin-te!
Administrație, armată, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.

(…) Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcă ar fi patru, şi chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldă!… lui de neamț idiot!), răsturnăm pahare, le spargem… şvarţuri… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcă!

(…) Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte să ia de-acasă bagajele traveller-ului și să le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. «Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! »

 

No votes yet.
Please wait...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
Femeia, eterna poveste

De-a lungul timpului femeile din toată lumea au dus o luptă constantă pentru a avea șanse egale cu ale bărbaților....

Închide