Ovidiu la Tomis – un destin copleșitor. Cu două milenii în urmă, în ultimii ani de viață, consumați în durerea sfâşietoare de a fi despărţit de Roma şi prin ea de axul strălucitor al lumii căreia îi aparţinea de drept, poetul învaţă limba geţilor, scrie poeme (din păcate pierdute) în graiul lor, este ales agonothet – preşedinte al jocurilor dedicate zeilor – şi recunoaşte ospitalitatea sau aprecierea de care s-a bucurat.

BIMILENAR PUBLIUS OVIDIUS NASO
(43 î. Chr. Sulmo, astăzi Sulmona, Italia – 17 d. Chr. Tomis, astăzi Constanța, România)

Ovidiu la Tomis. DRUMUL EXILULUI

Poetul latin Publius Ovidius Naso a fost surghiunit în anul 8 d. Chr. la Tomis din cauze complexe – carmen et error –, pe care propriile mărturii, până acum singurele existente sau rămase din perioada antică despre edictul imperial, nu le-au lămurit în întregime, lăsând loc interpretărilor și speculațiilor desfășurate pe mai multe paliere. Carmen – poezia (în special poemele de dragoste din Amores – Iubiri, Ars amandi – Arta iubirii, Remedia amores – Remediile iubirii) și error – rătăcirea, o greșeala sau suma greșelile comise, imprudența poetului monden și celebru, a epicureului implicat în intrigile și scandalurile Romei, au fost motive suficient de puternice pentru ca Augustus să-l relege la Pontul Stâng (formă de expulzare prin care persoana își păstra dreptul la cetățenie și averea), în „nu ştiu ce colţ al lumii”, de fapt, chiar la capătul ei, conform convingerilor sale de nezdruncinat.

Când a fost informat despre decizia imperială, într-o noapte din Idele lui Noiembrie, Publius Ovidius Naso se afla pe insula Ilva Tireniana (Elba). Sfâșiat de tristețe a pornit spre strălucitoarea Urbe, pe care trebuia să o părăsească (definitiv, ştim noi astăzi) imediat. Ultima noapte la Roma, relatată într-o elegie celebră din cartea I a Tristelor și scrisă pe când se îndrepta spre Tomis, își derulează orele nefaste între durere, tendințe suicidare, arderea unor manuscrise (Triste, I, 7, v. 11-16), vizita a doar doi dintre numeroșii prieteni de până atunci, încercările de a o convinge pe soția sa Fabia să nu-l urmeze.
Drumul exilului, pe care ne-am propus să-l urmăm în anul 2017 cu o expoziție de grafică inspirată de opera sa, a fost lung și anevoios. Pe o navă şubredă, furtuna exterioară îi egalează, neliniştitor, tumultul sufletesc (din cauza talazurilor, crede că va muri fără mormânt cunoscut). Îmbarcat în portul calabrez Brundisium (astăzi Brindisi), străbate în condiții limită Marea Ionică, zărește insula Ithaca, patria celebrului erou homeric și debarcă la Lechaeum. Ovidius străbate pe uscat istmul Corintului pentru a se îmbarca la Cenchreae pe o navă mai solidă, aflată sub semnul ocrotitor al zeiței Minerva; apoi poposește în insula Imbros, îndreptându-se către Samotrake, patria nemuritoarei Victorii. Debarcat pe această ultimă insulă, poetul utilizează o nouă corabie care îl poartă de la Zerint până la Tempyra (oraș pe țărmul Traciei); guvernatorul Macedoniei, Sextus Pompeius, prieten mai puţin afectat sau speriat de disgraţia Romei, îi dă bani și o escortă de legionari spre a traversa ţinutul și a trece prin dreptul sau chiar prin cetățile de coastă: Messembria (Nesebar), Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia). Pe parcursul călătoriei (cele 11 elegii care alcătuiesc cartea întâi au fost scrise și trimise la Roma înainte de sosirea în portul terminus), iar apoi la Tomis, poetul alcătuieşte un adevărat „jurnal de bord” sau de uscat şi „inaugurează un gen patetic, concurând aproape cu tragedia” (George Călinescu)

Călătoria se termină la Tomis, o modestă așezare marină întemeiată de grecii milesieni în sec. VI î. Chr., unde Ovidiu soseşte în anul 9 d. Chr., primăvara, pe la mijlocul lunii mai, pentru a-şi trăi elegiac ultimii ani şi a-şi scrie lamentaţiile pentru îndurare. Pe aceste ţărmuri îndepărtate, constată poetul, pământul ia de obicei înfăţişarea mării – et interra est altera forma maris –, iar locul însuşi pare un pustiu nesfârşit: mare portibus orbi.

Ovidiu la Tomis. POEZIA DE EXIL

Poezia de exil a lui Ovidiu: Tristia – Tristele și Epistulae ex Ponto – Scrisori de la Pontul Euxin sau Ponticele, oferă informaţii vitale, chiar dacă distorsionate prin exagerare, auto-compătimire şi îndelung sperata izbăvire, despre localnicii geţi, sarmaţi şi greci, despre mare, navigaţie și navigatori, despre războaie, atacuri pustiitoare și incursiuni de jaf, despre climă și ierni lugubre, despre moravuri și obiceiuri, despre moartea sufletului şi letargia trupului:

De-o să te-ntrebi mirată de ce scrisoarea asta
De altă mână-i scrisă, să ştii că sunt bolnav,
Bolnav în fundul lumii, pe ţărmuri neştiute,
Şi-n cumpănă de moarte. Ce crezi că poate fi
În sufletu-mi acum, când zac în nişte locuri
Aşa de-ngrozitoare, la geţi şi la sarmaţi?
Nu îmi priesc nici apa, nici aerul de-aice
Şi nu ştiu cum, nu-mi place nici chiar pământul lor …/ Triste, III, 3, v. 1-8

Ovidiu la Tomis. POETUL CARE A SCRIS ÎN LIMBA DACILOR

Ovidiu la Tomis. BIMILENAR. Poetul care a scris în limba dacilor ovidiu tomis storeday stiri ramnicu sarat romania

Abia în ultimii ani de viață, consumați în durerea sfâşietoare de a fi despărţit de Roma şi prin ea de axul strălucitor al lumii căreia îi aparţinea de drept, poetul relegat învaţă limba geţilor, scrie poeme (din păcate pierdute) în graiul lor, este ales agonothet – preşedinte al jocurilor dedicate zeilor – şi recunoaşte ospitalitatea sau aprecierea de care s-a bucurat. Cu toate acestea, decalajul cultural pare să fi generat neînsemnate asperități între autorul Tristelor și localnici.

Subordonate unui singur gând obsedant – revenirea în miraculoasa Urbe – poemele lui Ovidius au vădit caracter soteriologic, fiind rugăminţi, tânguiri, semne elocvente ale disperării. Din această cauză, într-o comparaţie continuă şi firesc defavorizantă faţă de unul din termeni, poetul îngroaşă trăsături, caractere, situaţii care își pierd din asperitate abia în ultimii săi ani când, după moartea lui Augustus (vara anului 14 d. Chr.), îşi dă seama că nici împăratul Tiberius nu va putea fi vreodată înduplecat. Abia atunci va recunoaşte gesturile de deferenţă şi chiar de admiraţie ale localnicilor:
Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic.
Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!
A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi:
Aici între sălbatici, am nume de poet ./Pontice, IV, 3, v. 19-22
Ajunge chiar să-i prețuiască și să-i iubească pe localnici: Tomitae;/ Quos ego… amo (Epistulae ex Ponto XIV, 12, v. 23-24).
Hiperbolizate de poet, vânturile, devenite locul comun al tuturor evocărilor hibernale de aici (Tomisul – Siberia acelor timpuri), se situează astfel doar în raport cu Cetatea eternă, nu şi cu reala lor intensitate:
Furtuni vijelioase îmi vânzolesc viaţa
Şi nu-i destin pe lume mai trist decât al meu./ Triste, V, v. 5-6
Sub asaltul terifiant al zăpezilor de altădată, înconjurat (ce-i drept, cu deferenţă) de barbarii cărora „ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete”, poetul asociază catastrofe naturale, neconsolatei sale tristeţi:
Şi aşa de tare-i vântul, că dezgoleşte case
Şi turnurile nalte le surpă la pământ/ Triste, III, v. 17-18 .
Publius Ovidius Naso a murit la Tomis în anul 17 (potrivit Cronicii lui Hieronim) sau în primăvara anului următor (potrivit poemului calendaristic Fastele, v. 223 – 226) şi a fost dus pe ultimul drum cu onoruri, într-un loc astăzi necunoscut, la poarta cetăţii din vremea sa – ante oppidi portam; poate pașii noștri chiar au trecut, neștiutori și grăbiți, peste mormântul său.

Orice națiune, orice comunitate are nevoie de elemente pregnante de identificare. În cazul municipiului Constanța și chiar la nivel național, exilul marelui poet latin la Tomis reprezintă o temă majoră a discursului identitar, cu largă deschidere europeană, la care s-a făcut în general recurs pe trei paliere: cultural (poetul și-a cîștigat drept de cetate în epoca de aur a literaturii latine, în care trăiesc și crează Virgiliu, Horațiu, Properțiu, Tibul), politic, administrativ. Ovidiu trebuie să fie un brend al Constanței. Prima încercare în acest sens, de fapt o mare isbândă, aparține celui dintâi prefect al administrației românești și este statuia sa în bronz, amplasată în piața Ovidiu (Independenței pe atunci) în anul 1887. Autorul operei este sculptorul italian Ettore Ferrari (1845-1929), autor cunoscut și apreciat de monumente amplasate în importante orașe ale lumii. O replică este dezvelită în anul 1925 la Sulmona, localitatea natală a poetului.
În descendența lamentațiilor sale (Ovidiu își definește eliptic dispoziția sufletească în Epistulae ex Ponto, III, IX, 35: cano tristia tristis – cânt lucruri triste fiind trist), Constanța se așează în perioada modernă sub semnul, vădit elegiac, al marelui sulmonez. „E un ritual Ovidiu la Constanţa. Dintr’o aplicaţie puţin didactică şi puţin orgolioasă a primilor cărturari şi edili români, poetul latin circulă cu o actualitate pe care i-o accentuiază anual, iarna. Ovidiu e un patron. Lui i se adresează de către toţi condoleanţele, entuziasmele, reproşurile ce s-ar putea face oamenilor şi pământului…
Cred că legăturile se fac mai mult cu nenorocirile omului – pedeapsa cetăţeanului exilat de împărat şi bocetul cronicarului – iar nu cu opera însăşi a poetului, care ca atitudine şi manieră e în altă lume şi în altă tonalitate. Oricum, prestigiul acesta al unei suferinţe omeneşti şi al unei aspre legi romane, ce a încheiat cu un surghiun la Tomis capitolul unei cronici mondene de la Roma în anul 8 d. C. se asociază numelui lui Ovidiu. Şi la Constanţa, într-o formă mai vagă ce e drept şi mai romantică, adusă de dincoace de Dunăre, în epoca romantismului nostru politic şi literar, trăieşte şi acum” (scriitorul Ion Marin Sadoveanu, puternic legat de urbea marină, se referă la perioada interbelică).

Ovidiu la Tomis – Expoziția Bimilenar Publius Ovidius Naso – Drumul exilului

Expoziția Bimilenar Publius Ovidius Naso – Drumul exilului, este organizată de Muzeul de Artă Constanța, sprijinit în demersul său de Consiliul Județean, Primăria și Consiliul Local Constanța, de Institutul Cultural Român, Accademia di Romania de la Roma, de Ambasada României în Italia și de administrațiile locale ale orașelor în care poposește; sponsorul manifestării, Fundația Fildas Art București, în cadrul programului Catena pentru artă amintește prin sprijinul său de Gaius Cilnius Maecenas (70 sau 68 – 8 î. Chr.), contemporanul, dar nu și prietenul lui Ovidiu.
Expoziția de grafică reface drumul exilului, fiind deschisă în perioada 15 mai – 30 septembrie în Italia: la Sulmona (Sulmo mihi patria est), locul nașterii poetului (20 martie 43 î. Chr.), la Roma – va fi găzduită de Accademia di Romania – și la Brindisi (Brundisium în antichitate), unde se va etala pe simezele sălilor din Palazzo Granafei Nervegna; în Grecia manifestarea va avea loc la Galeriile de artă din Corint; în Bulgaria lucrările vor putea fi văzute la Nesebar (Messembria) și la Balcic (Dionysopolis), în palatul reginei Maria a României; drumul lui Ovidiu și al expoziției continuă în România prin Mangalia (Callatis în antichitate) spre punctul terminus, Tomis – Constanța, unde va fi deschisă în sălile Muzeul de Artă și la Cazinou.
Expoziția reunește 63 lucrări ale unor prestigioși artiști din România (12, între care 9 din importante centre culturale și 3 din Constanța), Italia, Grecia și Bulgaria (câte 3 din fiecare țară).
Inspirate de Metamorfoze, lucrările lui Lino Alviani beneficiază de un raport generos între albul hârtiei, integrat compozițional și desenul gracil; pentru descriere sunt folosite elemente sugestive și atribute simbolice.
Viziunea Lorettei Băluță se exprimă prin construcții spațiale complexe, prin racursiuri ample și prin perspectivă ierarhică; Ovidiu privește marea și corăbiile care lasă malurile, în așteptarea mesajului de izbăvire.
Marieta Besu se inspiră din Ars amandi și înfățișează personaje, mai ales feminine, preocupate de tinerețe, frumusețe și de conservarea acestora, de podoabe și de modă. Monocromia dominantă include și o scriere descifrabilă.
Aurel Bulacu a citit Amores și sugerează apropieri, chiar similitudini între torsul de femeie și forma unei cupe, oferite mâinilor ca ofrandă tactilă; tonuri suave, linii și hașururi fluente realizează imagini cu puternic impact vizual.
Statuia lui Ovidiu, important element simbolic și identitar la Constanța, este analizată de Zuzu Caratănase din mai multe unghiuri, apte să releve psihologia personajului, precum și corespondențe între poet și epoca sa.
Sub asaltul formelor derivate din ductul scrierii romane, chipul poetului se încheagă cu dificultate în lucrarea lui Alex. Dimitriadis, Publius Ovidius Naso. Faimă și dispută; limbajul său tinde către esențializare și abstractizare.
În lucrările lui Mircia Dumitrescu figura poetului are caracter iconic; zăpezile de altă dată (albul hârtiei) și sugestia mării despart la un orizont imaginar, istoria de legendă și ficțiunea de realitate.
Arturo Faiella reprezintă profilul poetului, înconjurat la Tomi în 2017, de semnele veacurilor care s-au scurs; desprinse din natură, fructe, pești, vapoare se amestecă voios și tandru, lăsând obiectele pradă unei neobosite imaginații.
Suzana Fântânariu a scris cu neodihnă despre Ovidiu, însoțitindu-l cu gândul în călătoriile sale, reale și imaginare deopotrivă; deasupra semnelor etalate până la linia orizontului înalt planează implicabil, povara destinului.
Yoselin Giovani prezintă lucrări abstracte, dinamice, care armonizează în compoziții pete mai mult sau mai puțin transparente, vectori de forță, noduri de energie în jurul cărora se grupează un spațiul doar aparent ordonat.
Desenele colorate ale Emiliei Kiss se referă la ansamblul operei ovidiene, în care Tentația este asociată tinereții, Alchimia este implicată în viața făpturilor hibride, iar Călătoria, inițiatică desigur, este aducătoare de lumină.
Peter Lazarov îi găsește chip potrivit lui Narcis și legendei sale; torsul Semelei își pierde consistența și se ascunde sub văluri sau într-un halou luminos, iar Phaeton, aici cu înfățișarea unui superstar, își află ascendența divină.
Portretele imaginare semnate de Anna-Mária Orbán se focalizează asupra unui chipul adumbrit de tristețe; la altă vârstă, poetul este însoțit de însemnele morții; apoi chipul dispare, lăsând doar urme perene ale trecerii sale.
Inspirate de Metamorfoze, lucrările Yarovei Petrova înfățișează pentru început omul și taurul laolaltă; apoi o femeie cu spatele către privitor, veghiază și așteaptă; în ultima ipostază, făptura hibridă este deja o realitate.
Inscripția compusă de Ovidiu pentru lespedea sa funerară Hic ego qui iaceo… a fost transmisă soției într-o scrisoare; pentru Lelia Rus Pîrvan, epitaful devine palimpsest al civilizațiilor care s-au succedat la Pontul Euxin.
Xenophon Sachinis are afinități secrete cu lumea poeziei lui Ovidiu; în lucrările sale, metamorfoza și anamorfoza operează transformări nebănuite; văzută frontal, prova unei corăbii este, de fapt, un nud supradimensionat.
Enigmatice, compozițiile lui Matei Șerban Sandu par să aibă nevoie de coduri pentru descifrare; în absența acestora, semnalăn calitatea compoziției, inserția inscripțiilor în imagine, racursiurile, iluzionismul, linia sigură și mlădie.
Lucrările Atenei Elena Simionescu instituie o atmosferă poetică prin elemente simbolice: profilul artistului inspirat, mâna purtătoare a elanului creator (se știe că Ovidiu era un versificator înnăscut), pana care evocă scrisul, floarea care duce gândul la grădini paradisiace, dar și la apropiata extincție.
Kostis Spanopoulos realizează treceri melodioase între lumini și umbre prin zone clare sau obscure; supuse metamorfozei – formele vegetale împlinite conțin sugestii zoo- și antropomorfe – imaginile sporesc în complexitate.
În desenele lui Florin Stoiciu, zeițele victoriei și frumuseții sunt înconjurate de admirație și iubire; amplitudinea formelor, tehnica draperiile ude, accentele fulgurante de lumină sunt caracteristici ale unui stil elaborat.
Metamorfozele lui Ovidiu i-au permis lui Bozhidar Tonev să pună în valoare conture severe, decupaje de înaltă expresivitate, suprafețe care absorb, resping sau cooptează lumina pe trasee figurative și abstracte deopotrivă.
Expoziția Drumul exilului pornește de la Constanța în anul bimilenarului, la mijlocul lunii mai, aceeași în care Publius Ovidius Naso a sosit în anul 9 la Tomis și se deschide în siturile văzute sau străbătute, spre a susține prin lucrările artiștilor din cele patru state moderne constituite mai târziu de-alungul acestui traseu – Italia, Grecia, Bulgaria, România –, actualitatatea clasicilor și perenitatea civilizației europene.

 

No votes yet.
Please wait...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
Demonstraţia aeronautică de pe Aerodromul Strejnic, amânată pentru duminică

Din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, demonstraţia aeronautică planificată pentru azi, la Ploieşti, pe Aerodrom Strejnic, va fi amânată pentru mâine,...

Închide