Populaţia oraşului a avut de-a lungul timpului o evoluţie ascendentă, mai puţin în perioada Evului Mediu, când fenomenul de depopulare este constant, ca judeţ de graniţă Râmnicu Sărat fiind teatrul operaţiunilor de luptă. La 1848, Râmnicu Sărat avea cam aceeaşi populaţie cu cea din secolul al XV-lea, când a fost atestat documentar, 4000 – 4500 de locuitori.

Modernizarea oraşului a fost legată de cea a ţării, imediat după revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mai ales după cea de la 1848, când suprapopularea impune soluţii urbanistice în pas cu evoluţia vremii. De la bordei, un habitat perfect în caz de răstrişte, la construcţii arhitecturale a trebuit să treacă peste o jumătate de mileniu. A fost însă nevoie de intervenţia cârmuirii pentru a scoate în afara legii construcţiile improvizate şi a bordeielor, decizia aparţinând domnitorului Gheorghe Bibescu şi datând din prejma revoluţiei paşoptiste.

Târgul care nu impresiona în mod deosebit vizitatorul secolului al XVI-lea, capătă trăsături noi, ce-l personalizează. După actul Marii Unirii, noul cetăţean liber şi stăpân în ţara sa doreşte să se legitimizeze cu clădiri reprezentative, conforme statutului său social, poziţiei sale în noua societate. Apar primele clădiri cu subsol, parter şi etaj, fiecare nivel cu funcţiuni care se întrepătrund, respectiv depozit de mărfuri, prăvălie şi locuinţă, amplasate preponderent într-o zonă botezată generic „Strada Mare“. Protipendada negustorească înfloreşte şi-şi afişează opulenţa prin clădiri care, la rândul lor, îi ajută să-şi susţină poziţia socială. Străzile negustoreşti devin un vad atractiv pentru negoţul cu amănuntul, un blazon susţinut pentru prima dată în ultimii 500 de ani de clădiri solide şi limpezi arhitectural.

Primele soluţii urbanistice la Râmnicu Sărat aparţin boierului-filantrop Alecu Bagdat care, în anii 1862-1863, a făcut primele captări de apă pentru trebuinţele personale. Abia în 1891 oraşul îşi va putea permite să realizeze prima conductă de apă pentru consumul public, din zona Draghieşti, patru ani mai târziu fiind construit şi primul rezervor al oraşului. În 1905 au fost efectuate captările de apă potabilă de la Valea Bălţatu, pentru ca în 1916 frontul de captare să se deplaseze la Răduceşti. În plan edilitar se resimte nevoia unor investiţii de anvergură.

Populatia a urcat vertiginos de la 5.000 de locuitori în 1863, la 10.533 în 1890. Creşterea demografică a condus şi la dezvoltarea activităţii productive. Să nu uităm că Râmnicu Sărat rămâne, totuşi, unul dintre cele mai importante târguri de vite ale României. Familia care a dat ţării probabil cele mai celebre nume, pe fraţii Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerţul cu vite.

În 1885 oraşul cunoaşte o primă lucrare de sistematizare, Hala de carne, refăcută în anii 1935-1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonă de civilitate şi civilizaţie, unde normele sanitare şi de igienă puteau fi controlate de specialişti. Nouă ani mai târziu, hala de carne devine o anexă a unui ansamblu mai vast, Piaţa Centrală a Râmnicului, amenajată în 1894. Sunt realizări ce probează saltul în marea familie a oraşelor, fapt confirmat curând, în 1897, şi de înfiinţarea Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică. În 1897 s-a creat şi Serviciul îngrijitorului cişmelelor comunei Râmnicu Sărat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cişmigiu“.

În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cişmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza şi Matei Basarab, se pavează străzile centrale şi se construiesc două noi localuri de şcoli, realizându-se practic infrastructura noului oraş, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curăţenia oraşului de 10 cai şi 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare. La 1 mai 1924 a fost elaborat Regulamentul de curăţire şi ridicare a gunoaielor menjere, iar în 1931 au fost create Comisia de salubritate comunală şi Serviciul de ecarisaj. Tot în anul 1897 s-a construit Digul de apărare al oraşului Râmnicu Sărat, consolidat şi prelungit de-a lungul timpului, în 1909 şi 1936.

O realizare de epocă va fi ridicarea Palatului Administrativ şi de Justiţie, actualul sediu al primăriei, construit în perioada 1895-1897. Noul secol va fi la fel de generos. Pavilionul Grădinii Publice (1910), Uzina electrică (1912) şi Baia populară (1916) sunt realizări care au consolidat poziţia Râmnicului de capitală de judeţ.

Perioada interbelică a fost punctată de construirea Cercului militar, în 1929, noul Abator, în 1935, şi a clădirii unei autogări. Dacă în 1911, la Rm. Sărat funcţiona un singur grup electrogen care alimenta 43 de becuri, în 1912, după ce s-a dat în funcţiune „Uzina electrică“, începe cu adevărat electrificarea oraşului, care va număra în 1936 opt mii de abonaţi.

No votes yet.
Please wait...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat:
Citește articolul precedent:
Mircea Eliade la Râmnicu Sărat

M-am născut la Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Rîmnicul Sărat, şi cele...

Închide